Politica UE privind oceanele, pescuitul și economia albastră

Articolul 3(1)(d) din TFUE conferă Uniunii competență exclusivă pentru conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului. Această formulare restrânsă este importantă. Ea acoperă măsuri de conservare precum limitele de captură, restricțiile tehnice și protecția stocurilor. Articolul 4(2)(d) plasează agricultura și pescuitul din afara acestui domeniu al conservării în sfera competențelor partajate. Protecția mediului, transporturile, energia și piața internă pot constitui, de asemenea, temeiuri pentru măsuri privind oceanele. Prin urmare, UE nu dispune de o competență unică și nelimitată în domeniul oceanelor.

Articolul 43 din TFUE creează două proceduri decizionale. Parlamentul și Consiliul adoptă în mod normal acte legislative prin procedura legislativă ordinară în temeiul articolului 43(2). În schimb, Consiliul, acționând singur la propunerea Comisiei, stabilește și repartizează posibilitățile de pescuit în temeiul articolului 43(3). Prin urmare, exercițiul anual de stabilire a capturilor totale admisibile nu este un dosar supus procedurii legislative ordinare. Avizele științifice contribuie la fundamentarea acestuia, însă oamenii de știință nu adoptă cotele.

Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 este regulamentul de bază al PCP. Logica sa centrală constă în sustenabilitatea ecologică, combinată cu viabilitatea economică și socială pe termen lung. Planurile multianuale transpun această logică pentru anumite bazine maritime sau stocuri. Conceptul de randament maxim durabil urmărește un nivel al capturilor pe care un stoc îl poate reproduce în timp. Abordarea precaută se aplică atunci când dovezile sunt incerte. O abordare ecosistemică impune factorilor de decizie să ia în considerare efectele mai ample asupra mediului marin, nu numai speciile vizate.

Pentru stocurile supuse cotelor, Comisia pregătește propuneri pe baza avizelor unor organisme precum Consiliul Internațional pentru Explorarea Apelor Maritime și Comitetul științific, tehnic și economic pentru pescuit. Consiliul stabilește capturile totale admisibile, de regulă în fiecare an și, pentru stocurile de adâncime, o dată la doi ani. Cotele-părți ale UE sunt repartizate statelor membre potrivit stabilității relative. Autoritățile naționale își distribuie apoi cotele pe baza unor criterii transparente și obiective, monitorizează utilizarea acestora și închid o activitate de pescuit atunci când cota aferentă este epuizată.

Obligația de debarcare impune, în general, ca capturile din speciile reglementate să fie debarcate și deduse din cotă. Aceasta urmărește reducerea aruncării capturilor înapoi în mare, dar include excepții clar definite și nu înseamnă că orice organism capturat poate fi păstrat. Speciile interzise trebuie redate mării și înregistrate. Măsurile tehnice reglementează aspecte precum uneltele de pescuit, dimensiunea ochiurilor de plasă, zonele protejate și dimensiunile minime de referință pentru conservare. Normele privind capacitatea flotei utilizează plafoane naționale și un regim de intrare-ieșire pentru a menține capacitatea în concordanță cu posibilitățile.

DG MARE elaborează politica și monitorizează punerea sa în aplicare pentru Comisie. Consiliul Agricultură și Pescuit decide posibilitățile de pescuit și colegiferează împreună cu Parlamentul cu privire la majoritatea normelor structurale. Parlamentul contribuie la elaborarea legislației, a bugetului și la controlul politic, dar nu stabilește TAC-urile anuale. Statele membre autorizează navele, alocă cotele, inspectează capturile și impun sancțiuni eficace, proporționale și disuasive. Agenția Europeană pentru Controlul Pescuitului sprijină coordonarea operațională și desfășurarea în comun; aceasta nu înlocuiește inspectoratele naționale.

Datele creează legătura dintre știință și asigurarea respectării normelor. Monitorizarea navelor, raportarea electronică, jurnalele de pescuit, declarațiile de debarcare și trasabilitatea permit autorităților să compare activitatea cu cotele. Cadrul revizuit de control al pescuitului a intrat în vigoare în ianuarie 2024 și se aplică progresiv, dispozițiile importante fiind introduse treptat. Prin urmare, faptul că un act juridic este în vigoare nu înseamnă că toate obligațiile operaționale au devenit aplicabile în aceeași zi.

Numeroase stocuri depășesc frontierele. UE negociază cu Regatul Unit, Norvegia și organizațiile regionale de gestionare a pescuitului și încheie acorduri de parteneriat în domeniul pescuitului sustenabil. Aceste acorduri stabilesc condițiile de acces, de conservare și financiare în afara apelor UE. Comisia negociază în limitele mandatelor, iar Consiliul încheie acordurile, Parlamentul exprimându-și aprobarea atunci când tratatele o impun. Acordurile externe nu trebuie confundate cu alocarea anuală internă a cotelor.

Fondul european pentru afaceri maritime, pescuit și acvacultură sprijină ciclul de politici 2021-2027. Acesta poate finanța pescuitul sustenabil, controlul, datele, acvacultura, dezvoltarea zonelor costiere, biodiversitatea și guvernanța maritimă. Cea mai mare parte a sprijinului este pusă în aplicare prin programe naționale în cadrul gestiunii partajate, în timp ce unele acțiuni sunt gestionate direct de Comisie. Finanțarea nu permite obținerea unei derogări de la legislația privind conservarea, iar subvențiile pentru flotă rămân limitate pentru a evita creșterea supracapacității dăunătoare.

Economia albastră depășește sfera capturării peștelui. Aceasta include acvacultura, porturile, construcțiile navale, energia din surse regenerabile marine, biotehnologia, turismul, observarea și serviciile. Acțiunea UE se bazează pe mai multe temeiuri juridice și programe. Amenajarea spațiului maritim ajută statele membre să organizeze utilizările concurente ale mărilor. Organizarea comună a piețelor sprijină organizațiile de producători și planurile de producție și comercializare. Securitatea alimentară, energia, refacerea naturii și securitatea maritimă se pot consolida reciproc, dar pot genera și alegeri dificile privind alocarea.

Comisia a adoptat Pactul european pentru oceane în iunie 2025. Acesta este o strategie adoptată de Comisie, nu un regulament și nici o nouă competență conferită prin tratate. Pactul grupează acțiunile în jurul sănătății oceanelor, unei economii albastre competitive, comunităților costiere, cercetării și inovării, securității maritime și guvernanței internaționale. Comisia a anunțat €1 miliarde pentru conservarea oceanelor, știință și pescuit sustenabil la Conferința ONU privind oceanele din 2025 și a indicat perspectiva unui viitor act legislativ privind oceanele până în 2027.

OceanEye a fost lansată la nivel politic în martie 2026 ca inițiativă de observare în cadrul Pactului. Aceasta este menită să interconecteze colectarea datelor, prognozarea, protecția mediului marin, inovarea și securitatea, având ca obiectiv un sistem european de observare pe deplin operațional în 2030. Inițiativa era încă în curs de dezvoltare în 2026; aceasta nu trebuie descrisă drept un regulament adoptat. Comisia a anunțat sprijin prin Orizont Europa și o alianță internațională pentru consolidarea sistemului mondial de observare a oceanelor.

Tabloul statistic din 2025 este mixt. Numeroase stocuri și-au revenit de la minimele istorice, iar mortalitatea prin pescuit a scăzut pentru multe stocuri de interes pentru UE. Redresarea în Marea Mediterană și Marea Neagră rămâne mai lentă. Flota UE număra în continuare puțin peste 69,000 de nave în cele 22 de state membre costiere, iar consumul mediu de produse pescărești era de 23.7 kilograme pe persoană. Aceste cifre arată de ce sănătatea stocurilor, viabilitatea flotei, importurile și ocuparea forței de muncă în zonele costiere trebuie evaluate împreună.

Începeți analiza unei probleme prin identificarea obiectului măsurii. O măsură de conservare a stocurilor indică o competență exclusivă a Uniunii. Dezvoltarea acvaculturii sau organizarea generală a pescuitului indică, de regulă, o competență partajată. Identificați apoi actorul: Comisia propune și supraveghează, Consiliul stabilește posibilitățile de pescuit, Parlamentul și Consiliul colegiferează cu privire la cadrul principal, statele membre alocă cotele naționale și asigură respectarea normelor, iar organismele științifice oferă consultanță.

Clasificați apoi instrumentul. Un articol din tratat este drept primar. Regulamentul de bază al PCP și regulamentul privind controlul sunt acte obligatorii de drept secundar. Un regulament al Consiliului privind posibilitățile de pescuit este obligatoriu, dar limitat în timp. Pactul privind oceanele este o comunicare strategică. Un program de finanțare sprijină punerea în aplicare a politicii, dar nu stabilește el însuși TAC-uri. Această clasificare previne erorile frecvente privind competența, procedura și efectul juridic.