Competitivitatea UE, politica industrială și securitatea economică

Competitivitatea descrie capacitatea de a genera productivitate, investiții și prosperitate durabilă. Tratatele nu conferă Uniunii o competență autonomă de a reglementa orice aspect calificat drept competitiv. Articolul 3(3) din TUE stabilește obiectivul unei economii sociale de piață cu grad ridicat de competitivitate. Articolul 173 din TFUE conferă Uniunii un rol de sprijin și coordonare pentru competitivitatea industrială, excluzând în același timp armonizarea în temeiul articolului respectiv. Prin urmare, măsurile obligatorii se întemeiază de regulă pe un alt temei juridic, în special articolul 114 privind piața internă, articolele 182 și 188 privind cercetarea, articolele 191 și 192 privind mediul sau politica comercială comună în temeiul articolului 207.

Această disciplină privind temeiul juridic este un subiect frecvent la examen. Politica industrială a UE poate îmbunătăți condițiile-cadru, poate coordona statele membre și poate sprijini inovarea. Ea nu transformă toate opțiunile industriale naționale într-o competență exclusivă a UE. Normele în materie de concurență, controlul ajutoarelor de stat și măsurile de apărare comercială impun limite modului în care este acordat sprijinul. Politica de coeziune și bugetul UE contribuie la distribuirea investițiilor între regiuni, în timp ce statele membre păstrează competențe importante în materie de fiscalitate, educație, infrastructură și mix energetic.

Prezentată de Comisie la 29 ianuarie 2025, Busola pentru competitivitate transpune o mare parte din raportul Draghi într-un program de lucru pentru mandatul 2024–2029. Cele trei imperative ale sale sunt reducerea decalajului în materie de inovare, elaborarea unei foi de parcurs comune pentru decarbonizare și competitivitate și reducerea dependențelor excesive, concomitent cu sporirea securității. Acestea sunt sprijinite de cinci factori favorizanți orizontali: norme mai simple, mai puține bariere pe piața unică, o finanțare mai aprofundată prin Uniunea economiilor și investițiilor, competențe mai bune și locuri de muncă de calitate, precum și o mai bună coordonare între UE și nivelul național.

Busola este o comunicare a Comisiei, nu un regulament. Ea nu creează, ca atare, obligații executorii pentru întreprinderi. Efectele sale juridice decurg din regulamente, directive, decizii de finanțare și măsuri naționale de punere în aplicare ulterioare. Până în august 2026, aceste dosare subsecvente se aflau în etape diferite, de la acte legislative adoptate până la propuneri. Candidații trebuie să identifice etapa procedurală a fiecărui dosar, în loc să descrie întreaga Busolă drept legislație.

Pactul pentru o industrie curată, lansat la 26 februarie 2025, se axează pe industria energointensivă și pe tehnologiile curate. Acesta combină un Plan de acțiune pentru o energie la prețuri accesibile, cererea de produse mai curate, finanțarea, circularitatea, competențele și parteneriatele internaționale. Comisia afirmă că pot fi mobilizate peste €100 de miliarde pentru sprijinirea producției curate din UE. Aceasta reprezintă o mobilizare prin intermediul mai multor instrumente, nu o singură linie bugetară nouă de €100 de miliarde.

Două regulamente fac deja parte din arhitectura de punere în aplicare. Regulamentul privind industria „zero net”, Regulamentul (UE) 2024/1735, sprijină capacitatea de producție pentru anumite tehnologii „zero net” prin proiecte strategice, autorizare mai rapidă, criterii de reziliență, academii de competențe și spații de testare în materie de reglementare. Regulamentul privind materiile prime critice, Regulamentul (UE) 2024/1252, abordează extracția în amonte, prelucrarea, reciclarea, monitorizarea și diversificarea. Obiectivele sale de referință pentru 2030 sunt capacități de politică, nu interdicții la import: 10% din consumul anual al UE extras în Uniune, 40% prelucrat și 25% reciclat, iar cel mult 65% din consumul anual al fiecărei materii prime strategice, într-o etapă relevantă a prelucrării, să provină dintr-o singură țară terță.

La 4 martie 2026, Comisia a propus Actul legislativ privind acceleratorul industrial. Propunerea urmărește crearea unor piețe-pilot pentru produse cu emisii scăzute de carbon și fabricate în Europa, simplificarea autorizării și instituirea unor condiții care să garanteze că anumite investiții străine de mare amploare creează valoare adăugată în UE. O propunere nu este nici adoptată, nici aplicabilă. Parlamentul și Consiliul trebuie să convină asupra textului în cadrul procedurii legislative ordinare înainte ca un regulament final să poată intra în vigoare.

Strategia europeană pentru securitate economică din 2023 utilizează trei concepte: promovarea competitivității UE, protejarea împotriva riscurilor identificate și stabilirea de parteneriate cu o gamă cât mai largă de țări. Evaluarea riscurilor vizează reziliența lanțurilor de aprovizionare, securitatea fizică și cibernetică a infrastructurii critice, securitatea tehnologică și scurgerile de tehnologie, precum și transformarea dependențelor economice în instrumente de presiune sau coerciția economică. Proporționalitatea și precizia sunt importante, deoarece controalele excesive pot afecta investițiile, comerțul și cercetarea.

Setul de instrumente este distribuit între mai multe domenii de politică. Examinarea investițiilor străine directe analizează riscurile pentru securitate sau ordinea publică, dar nu înlocuiește controlul concentrărilor economice. Regulamentul privind subvențiile străine vizează denaturările cauzate de subvențiile acordate de state din afara UE. Controalele exporturilor pot restricționa articolele sensibile cu dublă utilizare. Instrumentul de contracarare a acțiunilor coercitive oferă un cadru de răspuns atunci când o țară terță recurge la presiuni economice pentru a influența opțiunile UE sau ale statelor membre. Apărarea comercială combate importurile care fac obiectul unui dumping sau al unor subvenții, pe baza unor criterii juridice definite. Măsurile privind securitatea cercetării și activitatea referitoare la riscurile investițiilor în străinătate abordează posibilele scurgeri de cunoștințe critice.

Autonomia strategică nu înseamnă autarhie. UE continuă să urmărească acorduri comerciale, parteneriate privind materiile prime și parteneriate pentru comerț și investiții curate. Problema de politică constă în distingerea unei dependențe comerciale obișnuite de o dependență concentrată, care ar putea fi exploatată sau ar putea provoca perturbări sistemice. Deciziile trebuie să se bazeze pe dovezi, să fie coordonate cu statele membre și să fie compatibile cu angajamentele internaționale.

Consiliul European stabilește orientarea strategică generală. Comisia propune acte legislative, asigură aplicarea normelor în materie de concurență și comerț, gestionează programele Uniunii și monitorizează punerea în aplicare. Parlamentul și Consiliul legiferează împreună pentru majoritatea măsurilor privind piața internă și industria. Statele membre emit autorizații, selectează sau sprijină proiecte, asigură respectarea multor cerințe și modelează investițiile industriale prin bugetele naționale. Grupul Băncii Europene de Investiții oferă împrumuturi, garanții și sprijin sub formă de capitaluri proprii, în timp ce agențiile și parteneriatele asigură implementarea specializată.

Prin urmare, punerea în aplicare depinde de coordonare, nu de o singură autoritate în domeniul politicii industriale. Proiectele pot trebui să respecte simultan normele privind evaluarea de mediu, achizițiile publice, ajutoarele de stat și normele sectoriale. Accelerarea autorizării nu implică automat renunțarea la standardele de fond. Finanțarea UE nu face automat legal un ajutor național, iar desemnarea drept proiect strategic nu elimină toate cerințele de autorizare.

Clasificați mai întâi documentul: strategie, propunere, act adoptat sau obligație aplicabilă. Identificați apoi temeiul juridic și competența. Asociați în continuare problema cu instrumentul corespunzător: finanțarea inovării, autorizare, achiziții publice, ajutoare de stat, apărare comercială, examinarea investițiilor sau monitorizarea lanțurilor de aprovizionare. În final, identificați nivelul responsabil. Multe răspunsuri greșite atribuie fiecare sarcină Comisiei sau presupun că statele membre pot subvenționa orice întreprindere națională preferată fără constrângeri din partea UE.