Fundamente, competențe și principii

Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate (articolul 5 alineatul (2) TUE). Competențele sunt exclusive, partajate sau de sprijin. În domeniile exclusive, numai Uniunea poate legifera, însă statele membre pot acționa dacă sunt împuternicite de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. În domeniile partajate, statele membre pot acționa în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența sau a încetat să o exercite. Competența de sprijin permite Uniunii să sprijine, să coordoneze sau să completeze acțiunea statelor membre fără a armoniza legislațiile naționale acolo unde tratatele exclud armonizarea.

Subsidiaritatea se aplică numai în domeniile de competență neexclusivă. Uniunea poate acționa numai dacă obiectivele nu pot fi realizate în mod suficient de statele membre și pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, având în vedere dimensiunea sau efectele acțiunii (articolul 5 alineatul (3) TUE). Proporționalitatea impune ca acțiunea Uniunii să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor tratatelor (articolul 5 alineatul (4) TUE). Ambele principii limitează acțiunea Uniunii și pot fi invocate în fața instanțelor. Parlamentele naționale monitorizează subsidiaritatea în temeiul Protocolului nr. 2, dar controlul final revine Curții de Justiție.

În temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, Uniunea și statele membre se asistă reciproc în îndeplinirea sarcinilor care decurg din tratate. Statele membre trebuie să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din tratate și să se abțină de la măsuri care ar putea periclita obiectivele Uniunii. Autonomia procedurală națională este respectată, dar este limitată de principiile echivalenței și efectivității: căile de atac naționale pentru încălcarea dreptului Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele pentru pretenții interne similare și nu trebuie să facă practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

Supremația înseamnă că o normă națională contrară nu poate înlătura efectivitatea dreptului Uniunii aplicabil. Efectul direct permite persoanelor fizice să invoce dreptul Uniunii în fața instanțelor naționale atunci când norma este suficient de clară, precisă și necondiționată. Regulamentele au, de regulă, efect direct; directivele pot avea efect direct numai împotriva statului (vertical) și numai dacă nu au fost transpuse până la termenul-limită sau au fost transpuse incorect. Directivele nu pot, prin ele însele, să impună obligații persoanelor fizice (nu au efect direct orizontal).

Instanțele naționale trebuie să interpreteze dreptul național, în măsura posibilului, în lumina textului și a scopului directivei aplicabile (interpretare conformă). Atunci când un stat membru încalcă dreptul Uniunii, răspunderea statului poate asigura repararea prejudiciului cauzat printr-o încălcare suficient de gravă, cu condiția ca norma să urmărească conferirea de drepturi, încălcarea să fie suficient de gravă și să existe o legătură de cauzalitate. Principii generale precum securitatea juridică și încrederea legitimă impun norme clare și previzibile și asigurări precise din partea unei surse autorizate.